M-am obișnuit cu mirosul acesta — al lipiciului, al vopselei, al rumegușului. Când intru aici dimineața, în studioul meu, știu doar că sunt acasă. Mă înconjoară aici obiectele cu care m-am obișnuit cumva. Păstrez o ordine aproximativă, ca totul să fie pe cât posibil acolo unde obișnuiește să stea, dar un observator superficial poate că nu vede asta atât de ordonat pe cât o văd eu. Mai ales când lucrez. Am ajuns aici acum treizeci și trei de ani ca decoratoare, pe atunci alții îmi mai dirijau munca, astăzi mai degrabă doar o fac, pentru că o am deja la degetul mic.
Decorul nu este vitrină. Nu e de ajuns să fie frumos. Trebuie cărat, împins, ridicat, fixat pe întuneric, când e întârziere, cu nervi, în grabă, așa cum se întâmplă de obicei. Dacă ceva nu ține, aici asta nu e o chestiune estetică. Asta e o problemă.
Lucrez eu cu tot ce e nevoie, cu pânză, cu piele, cu piele artificială, cu PFL și placaj, cu aluminiu, cu cupru, cu tinichea, cu sticlă, cu plexiglas. Fiecare se comportă altfel. Unul cedează, altul crapă, altul rămâne întreg doar dacă omul știe de unde are voie să-l apuce. Astea nu se învață din carte.
Când meșterul meu, de la care am deprins toate acestea, s-a pensionat, nu a fost o mare predare de ștafetă. Și în ziua aceea pur și simplu stăteam în fața decorurilor mele și știam că de acum înainte trebuie să rezolv asta singură. Întotdeauna am avut șuruburi pe care le-am îndrăgit. Uneori e nevoie de unul mai lat și mai plat, alteori de unul mai decorativ, alteori cel butucănos e cel bun. Cele cu cap lat însă se așază mult mai frumos. Nu vatămă materialul, nu se smulg când mișcăm decorul. Partea bună e că la acestea nu e nevoie de șaibă, nu se agață de nimic și, cumva, întreaga structură e „mai liniștită” datorită lor — și eu la fel.
Nu a fost mereu așa. Când am început eu, nu exista încă o asemenea gamă de șuruburi. Aproape aș putea spune că lucram cu ce reușeam să facem rost. Pe vremea aceea totul mai depindea de relațiile bune. Dacă materialul era subțire, trebuia să fim isteți. Puneam dedesubt o șaibă, uneori o bucățică de piele, alteori o mică plăcuță decupată, ca să prindă pe o suprafață mai mare. Desigur, se putea rezolva orice. Și atunci făceam ceea ce trebuia să stea în picioare. Doar că era în toate astea mai mult truc, mai multă experiență și improvizație.
Aceste șuruburi cu cap lat, plate, de exemplu, au apărut mult mai târziu. Nici măcar atât de demult, dacă stau să mă gândesc. Când mi-au ajuns prima oară în mână, m-am bucurat. Nu pentru că erau noi, ci pentru că în sfârșit nu mai trebuia să născocesc separat pentru fiecare lucru cum să repartizez presiunea pe suprafața delicată. Acestea pur și simplu se așezau, frumos și sigur. De atunci le folosesc mult, oriunde se poate. Ei, desigur, nu întotdeauna. Sunt cazuri când e nevoie de altceva, pentru că munca o cere. Dar acestea îmi sunt cumva mai aproape de suflet decât celelalte. Pe acestea chiar te poți baza când materialul e mai delicat, când nu e loc de smulgeri, de urme urâte. Mai am și alte asemenea favorite, dar acesta e unul dintre ele, asta e sigur.
Cineva a spus odată că acestea au un nume aparte. „Șurub Opel” — așa a zis. Am zâmbit în sinea mea. Nu știu de ce li se spune așa. Pentru mine acestea sunt doar șuruburi bune. Din cele care își fac treaba. Nu sunt zgomotoase, doar țin. Uneori le și vopsesc, ca să nu se vadă deloc, dar acestea oricum sunt mereu în locuri invizibile.
Nici nu aș spune că aș avea neapărat nevoie de inoxidabil. De regulă lucrez în interior, pentru interior. Aici nu plouă, nimic nu stă afară, sub cerul liber, luni de zile. Dar șuruburile acestea le-am găsit aici, la voi, și de atunci de la voi le cumpăr. Așa că, întâmplător, toate sunt inoxidabile. Asta e. Mie îmi convine. Am o relație bună cu voi, aveți întotdeauna ceea ce caut și dați prețuri bune. Nu am niciun motiv să schimb.
Le recomand chiar și cunoscuților mei. Așa le spun: „cunoști șuruburile Opel?” Cei mai mulți se miră de asta. Nu, nu le cunosc. Munca mea e diversă, așa că am legături cu tapițeri, cu tinichigii, cu decoratori, cu restauratori, ba chiar și cu personalul de întreținere al instituțiilor publice, cu tinichigii auto. Mi-am dat seama deja că aceste șuruburi Opel le sunt utile tuturor celor care lucrează cu textile, cu piele sau piele artificială, cu PFL sau placaj. Sunt bune și pentru table de aluminiu. Există lucruri la care, după părerea mea, nici nu trebuie pregăurit, la textile și la piei însă mai degrabă da, dar doar pentru că altfel înfășoară materialul.
Astăzi am deja ajutoare, cu mâini îndemânatice, iuți, cu ochi bun. Iar eu stau undeva în apropierea lor și, dacă ceva e mai delicat, mă strigă. Mă uit, pipăi și spun că eu aici aș pune unul de felul acesta. Se poate ca în altă parte să se facă altfel. Nu mă contrazic. Știu doar că aici asta a funcționat.
Am doi nepoți. Se întâmplă să vină la câte o repetiție. Stau în întuneric, iar când se schimbă decorul, eu sunt mândră, pentru că în el se află munca mâinilor mele și experiența multor ani. Nu o arăt, nu o spun, e pur și simplu un sentiment bun că stă acolo așa cum trebuie. Că poate fi mișcat. Că funcționează.
Materialul, lipiciul, mâna, șurubul… Aceasta este vocația mea.
MM este numele meu, dar toată lumea îmi spune doar Margó și are de ce: de obicei fixez pe margine. Sunt scenografă cu normă întreagă, iar în a doua meserie, bunică.
Spre shop:
Lasă un răspuns